Înclin să cred că din când în când e necesar să reîmprospătezi memoria colectivă despre cine ești, deoarece uitarea se așterne în mintea unora și se pot naște controverse.
O să fac referire doar la perioada rugbystică a carierei mele, simțind că acolo, voluntar sau involuntar, s-a așternut uitarea în memoria unora.

Perioada de jucător nu a fost una care să lase amintiri notabile, dar a fost rampa de lansare pentru ce a urmat după agățarea ghetelor în cui.
Perioada de jucător, atât la CFR, cât și la „U” 16 Februarie, mi-a făcut cunoștință cu valorile rugbyului, cu frumusețea lui și mai ales cu disciplina obligatorie, datorită unui regulament greu de înțeles, dar atât de necesar unui astfel de sport.

În 1984 am făcut pasul spre arbitraj, o decizie care s-a dovedit câștigătoare de-a lungul anilor. Am arbitrat peste 500 de jocuri la prima ligă, cam tot atâtea la ligile inferioare și juniori, într-o perioadă cu jucători exponențiali pentru ceea ce a urmat ca performanță în rugbyul autohton.
Am participat ca arbitru la CE din Polonia, la U18, la CM U19 în Dubai și am oficiat peste 16 jocuri în competițiile europene.

Din februarie 2006, în urma prestațiilor mele și a cărții de vizită create în 24 de ani de arbitraj, am fost numit Președintele Comisiei Centrale de Arbitraj a FRR. A fost, dacă vreți, răsplata pentru modul în care zeci de ani am servit acest minunat sport. A fost cu atât mai surprinzătoare numirea mea la conducerea CCA și asta pentru că nu îndrăznisem să mă gândesc vreodată la această onorantă poziție. Mai mult, era pentru prima oară în istoria de 100 de ani când cineva din provincie era numit într-o asemenea funcție.

A fost poate cea mai frumoasă perioadă din cariera mea rugbystică, o perioadă în care mi-am asumat formarea și promovarea unor arbitri tineri spre marea performanță.
Am început cu promovarea lui Radu Petrescu, Horațiu Bărgăunaș, Iordăchescu Vlad, Robert Diaconescu, Șerban Cristian, Alexandru Nițulescu, Gorodea Emil, Răduță Cristian, care, alături de experimentații Sabău Gheorghe, Lazăr Valeriu, Șeitan Gabriel, Miliță Bogdan, Frăsineanu Dănuț, au făcut posibil saltul calitativ în arbitrajul românesc, dar și prezența acestora în competiții internaționale de prestigiu.

În anii 2010–2011, România a primit între 11 și 13 jocuri internaționale, iar în premieră arbitrii erau delegați la competiții majore la nivel european și mondial. Parte dintre ei arbitrează și astăzi în campionatul nostru, la 14 ani de la plecarea mea de la FRR, fiind baza a ceea ce înseamnă competiția internă. Vlad, Robert, Șerban, Ionescu sunt exponenții unei generații de care sunt tare mândru și mi-aș dori să vină din spate băieți măcar la nivelul lor.

• Am tipărit, împreună cu echipa mea, primul regulament de joc agreat de IRB, de mare ajutor fiindu-mi în acest demers Paul Bărgăunaș, Valeriu Toma și George Straton, care a făcut posibilă tipărirea regulamentului.

• Am promovat pentru prima oară ședințele cu arbitrii pe platforma Skype (o idee a lui Titi Bonea).

• Am introdus obligativitatea implementării arbitrajului cu stație de comunicare.

• Am introdus obligativitatea filmării jocului.

• Am implementat pentru prima oară arbitrajul video în România.

• Am păstrat o colaborare strânsă cu factorii decizionali din rugbyul european și mondial.

• Am avut o relație excelentă cu conducătorii FRR.

• Am organizat, cu sprijinul conducerii, cele mai interesante și benefice stagii de pregătire.

• Am echipat complet toți arbitrii, tot cu sprijinul FRR.

• Am implementat obligativitatea prezenței unui arbitru în cantonamentele echipelor naționale și periodic la echipele de club.

• Am organizat comitete regionale de formare a arbitrilor, numind responsabili în acest sens.

Am păstrat un climat sănătos între arbitri, federație și cluburi.
Consider, fără falsă modestie, că am lăsat în urmă o carieră prolifică, plină de realizări oglindite în cele relatate și, mai mult, recunoscută de conducerea FRR prin diferite diplome de excelență acordate de federație. Cea mai importantă o consider pe cea oferită de domnul Alin Petrache, președintele Federației Române de Rugby, la pauza jocului dintre România și Georgia, alături de Mihai Macovei, căpitanul „stejarilor”.

Toate acestea au culminat cu propunerea domnului președinte Alin Petrache de a deveni președinte de onoare al CCA, lucru petrecut în anul 2013, iar în urma votului din biroul federal acest lucru s-a concretizat cu un vot de 14 pentru și unul împotrivă.
Am încercat să fiu folositor în continuare prin desele întâlniri cu factori de decizie din cadrul federației și prin propuneri menite să aducă plusvaloare activității în arbitrajul nostru.

O sinteză amănunțită puteți citi în cartea pe care am scris-o în 2021, „Rugbyul, șansa de a reuși în viață”, unde este oglindită întreaga mea carieră, dar mai ales minunații oameni cu care și de la care am învățat lucruri frumoase, care m-au ajutat nu doar în rugby, ci și în viață.

Repet ce am spus la începutul acestor rânduri: motivul pentru care am reiterat aceste lucruri este unul care vine în sprijinul celor care, fie din neștiință, fie din uitare sau din alte motive, își pun întrebarea retorică „Cine este el?”.

Răspunsul este simplu: sunt cineva căruia i-a plăcut, îi place și o să-i placă rugbyul indiferent de parcursul acestuia, cineva care a trăit cu și pentru arbitri și care se bucură de respectul marii majorități a lumii rugbystice. Dovadă că am lăsat în urma mea loc de bună ziua, toate acestea fiind rodul educației din familie și din marea familie a rugbyului românesc din acele vremuri.