-Băi, da ce puțină lume e în tribune! Așa rău a ajuns rugbyul românesc, de nu mai vine nimeni la meciuri?
Așa m-a întrebat un amic. Care m-a prins uitându-mă de pe laptop la semifinalele de sămbătă. Luat cumva prin surprindere, primul impuls a fost să mă burzuluiesc. Și să îl iau cu forma clasică (deja…) de auto-apărare a fanului de rugby român în fața… amatorilor. Adică să i-o dau pe aia cu ”nu te pricepi tu, rugbyul e un sport complicat, bla bla bla”.
Dar apoi am realizat că el nu mă întreba ironic. Ci cu tristețe. Pentru că venise cu mine de câteva ori la meciuri, pe Arcul de Triumf. În vremurile de glorie, de acum mult mai mulți ani decât am vrea să acceptăm. Așa că avea cumva termen de comparație.
Și am mai realizat ceva. Întrebarea ”De ce nu vine lumea la rugby?” este, de fapt, una care nu surprinde realitatea sictirului celor care chiar ar vrea să vadă rugby în România. Întrebarea reală este asta: De ce să mai vină lumea la rugby?
Ce motive să aibă? De ce și-ar pierde vremea să vadă un sport care trăiește din amintiri? De ce să nu facă altceva mai frumos, mai productiv, mai cu folos în viață decât să vină la niște meciuri, din care logica de rugby normal a plecat de multă vreme la culcare?
Îmi este din ce în ce mai greu să găsesc aceste motive. Îmi este din ce în ce mai greu să zic oamenilor să meargă la rugby. Îmi este din ce în ce mai greu să îmi găsesc motivația de a mai fi ceea ce am fost în ultimii cel puțin 15 ani, un avocat al rugbyului românesc.
Dacă te întrebi de ce nu m-am dus nici eu în tribună la meciul din Ștefan cel Mare, răspunsul este simplu: am fost și eu fix ca mare majoritate a celor care (încă) iubesc rugbyul. N-am avut nicio tragere de inimă.
Eram ispitit chiar să nu mă uit nici online. Pentru că apucasem să văd foile de joc. Și iar m-am enervat. Este o enervare constantă pentru mine. Este jenant pentru rugbyul românesc ca regula la echipele mari să fie ca străinii să fie mai mulți în echipă decât românii. Mod mai sigur de a ucide viitorul rugbyului românesc nu există.
Dar, hei, poate gândirea oficială este că de ce să mai încercăm să resuscităm un sport care este aproape viu?
Jenant. Penibil. Și trist.