Loialitatea este virtutea supremă, un act de a te dedica unei cauze care uneori te depăşeşte.

Când devine loialitatea o problemă?

Survine atunci când „loialitatea este oarbă”, iar devotamentul faţă de o persoană, un concept, o ideologie ne face să ignorăm propria moralitate.

În carieră s-a trecut de la o loialitate pe viaţă unui concept, proiect sau persoane, la o loialitate zilnică, de conjunctură, fără a fi o obligaţie dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat.

În astfel de situaţii e greu să lămurim dilema conflictului de loialitate faţă de adevăr?!

În timp loialitatea se transformă de la codul onoarei, în momentul în care ai bătut palma cu partenerul, şeful sau prietenul, la o loialitate prezentă bazată pe propriile interese.

Loialitatea nu este ţinută într-un glob de sticlă, ea de voie, de nevoie ne loveşte mereu de alte valori fundamentale, cum ar fi dreptatea, adevărul sau propria integritate.

Când în viaţă unul dintre parteneri comite o greşeală, fie profesională, fie de legalitate, deja intervine contradicţia, în sensul în care loialitatea îţi spune să-l protejezi, dar etica şi imparţialitatea îţi spun, sau cer, să fii imparţial.

Aici intervine de multe ori ruptura dintre aşa-zisi prieteni sau parteneri, ajutându-i eşti considerat un „prieten bun”, dar un „cetăţean, sau prieten, sau partener rău”, mai mult „un trădător”.

Întreb retoric, este loialitatea mai valoroasă decât dreptatea?

Personal cred că loialitatea este o latură necesară într-un raport conjugat, dar etica şi adevărul sunt determinante, chiar dacă partea cealaltă consideră acest lucru o trădare.

Sintagma „chiar dacă greşeşti sunt de partea ta” poate duce înspre fanatism şi mai grav la perpetuarea răului.

Există şi o altă latură a loialităţii, „cea critică”, care te obligă practic să îi spui celuilalt când greşeşte, fără a-l susţine necondiţionat în respectiva eroare.

A nu merge până la capăt cu loialitatea nu o consider o trădare, ci dimpotrivă un act de curaj, sau de ce nu de moralitate. A fi loial până la capăt indiferent de urmări şi consecinţe nu face altceva decât să adâncească prăpastia între bine şi rău.

Reprezintă un pericol iminent credinţa eronată în ceea ce înseamnă loialitate, în special în spectrul politic, dar ea loialitatea parşivă duce la însăşi înşelarea celui care are încredere în tine, iar asta poate dărâma concepte, concerne sau orice altceva.

Din ce în ce mai des observăm lideri care preferă în preajma lor „yesmani”, oameni care mimează loialitatea, care nu fac altceva decât să altereze obiectivul asumat.

A-i spune şefului, prietenului sau partenerului doar ce vrea să audă, a-l lăsa să creadă că totul decurge firesc, nu este un semn de loialitate, ci dimpotrivă o atitudine dăunătoare, care în timp se dovedeşte a fi o adevărată trădare, lucru care duce la eşecuri, dezamăgiri şi uneori dezastre.