Undeva prin anii ‚’77, ’78 am avut plăcerea de a-l cunoaște pe Mircea Vătui, la unul din meciurile în care domnia sa a arbitrat Echipa CFR Cluj. Șarmul și prezența fizică îl făceau oarecum diferit de ceilalți arbitrii și spun asta, el fiind unul din arbitrii care mi-au rămas în memorie din acele vremuri. Era o generație de arbitrii pe care mai târziu am avut plăcerea de a-i cunoaște în alt context, acela de membrii ai colegiilor de arbitri pe când eu tindeam să devin arbitru.

Nu puteai să nu sesizezi, fără mari eforturi, educația domniilor lor, statutul social, demni de practicanți ai rugbyului, școliți, bine poziționați în societate, și foarte important, respectați de toată suflarea rugbystică. Alături de răposatul Mircea Vătui, căruia îi dedic oarecum aceste rânduri, amintesc pe Theodor Witting, Udrea Constantin, Puiu Huștiu, Puiu Vasilică, toți trecuți în neființă, dar fiecare însemnând ceva în dezvoltarea mea ca arbitru.

Îmi amintesc cu nostalgie primele jocuri la care am fost asistat de Nea’ Mircea, în calitate de observator, de felul lui de a-mi transmite evaluarea prestației mele, iar când primeam raportul scris mă întristam de fiecare dată și asta datorită analizei mai mult decât „la sânge” pe care acesta o făcea.

Nu îl înțelegeam la început, nu puteam concepe că mi-a găsit atâtea probleme în prestația mea, acestea plecând de la echipament, ținută în teren, comunicare cu oficiali și jucători, până la greșelile de arbitraj.

Inițial, eram convins că acesta are ceva cu mine, că nu mă dorește în elita arbitrajului, că nu face altceva decât să mă descurajeze.

Călătorind împreună, de la Oradea la Cluj, după un joc Oradea – Sportul Studențesc, am avut ocazia să avem o discuție constructivă și pe înțelesul amândurora, a tuturor diferendelor de idei.

În urma acelei discuții am înțeles cu adevărat ce își dorea de la mine începând cu modul de a mă comporta, modul de pregătire fizică și teoretică, dar cel mai important mi s-a părut îndemnul de a-mi păstra, cu orice preț, imaginea de arbitru neatinsă.

Au urmat ani și ani în care chiar și atunci când nu avea calitatea de observator la jocurile mele, fie mă suna, fie atunci când eram în București, ne întâlneam și aveam discuții constructive, cu analize juste, atât despre părțile bune, dar mai ales despre ce și cum să fac pentru a-mi îmbunătăți arbitrajul.

Am satisfacția de a-l fi făcut mândru de mine prin evoluția mea ulterioară, iar februarie 2006, atunci când munca mi-a fost răsplătită, fiind numit Președinte al Comisiei Centrale de Arbitri, nu am ezitat să-l cooptez în acest organism, comisie din care mai făcea parte un veteran, în persoana domnului Dudu Florian.

Timp de șapte ani am avut o colaborare excelentă, cu rezultate dintre cele mai bune, cei doi păstrând un echilibru între experiența domniilor lor și avântul nostru tineresc, acest lucru dovedindu-se a fi o rețetă câștigătoare, împreună reușind să creștem o generație de mare valoare în arbitrajul românesc.

Sub atenta îndrumare și observare a noastră, au putut să crească și să performeze arbitri precum Radu Petrescu, Emilian Nițulescu, Horațiu Bărgăunaș, Horea Meseșan, Vlad Iordăchescu, Robert Diaconescu, Emil Gorodea, Claudiu Clapon, Gabriela Bălan, Cristian Șerban, Alina Marin, Nicolae Copil, Daniel Boldor, Cristian Răduță enumerând aici doar o parte din cei la a căror evoluție am lucrat efectiv alături de regretatul Mircea Vătui.

Vei rămâne o amintire plăcută în inimile noastre, om minunat!

Dumnezeu să te odihnească în pace!