O să încerc să descopăr câteva aspecte legate de diferențele dintre rugby-ul nostru autohton și rugby-ul din țările Turneului celor 6 Națiuni.
Consider, în primul rând, că diferența este de „ecosistem”.

La ei, rugby-ul este parte a culturii naționale, pe când la noi, mai ales în ultimele decenii, a rămas un sport de nișă, care „supraviețuiește” din pasiune pură, dar, din păcate, cu resurse limitate.

1. Publicul, pentru care stadionul e precum o biserică, în care cei prezenți cunosc regulile la nivel de experți, deopotrivă jucători și spectatori, care transformă meciul într-un eveniment social. Este o cultură a deplasărilor masive, urmându-și echipa cu mii și zeci de mii de oameni, de la cei mici până la cei vârstnici.
   În România avem un public fidel, dar redus ca număr, marea majoritate fiind formată din foști jucători, rude și prieteni. Lipsește acea masă de suporteri nepracticanți, capabilă să umple un stadion.

2. Oficialitățile – la ei, federațiile funcționează precum niște corporații imense, cu bugete de sute de milioane de euro. Statul și autoritățile investesc enorm în rugby, văzându-l ca pe un motor economic și, mai mult, îl consideră un „brand” de țară.
   Nu surprinde deloc prezența permanentă la meciuri a celor mai înalți oficiali, de la președinți, prinți, regine sau alți demnitari, care dau greutate acestor evenimente, făcându-i pe practicanți și mai importanți.
   În România, rugby-ul este într-o permanentă căutare a vizibilității în fața altor sporturi. Sprijinul oficialităților este deseori inexistent sau insuficient, cu decizii îngreunate de birocrație, lipsite de o strategie pe termen lung, în care să poți dezvolta piramida de bază – copiii.
   Despre prezența oficialilor statului la evenimente nici nu putem vorbi, aceștia fiind preocupați de cu totul alte probleme, neglijând în mod constant sportul, în general, și rugby-ul, în special.

3. Infrastructura – în toate țările cu rugby dezvoltat găsim stadioane ultramoderne, centre de recuperare de ultimă generație și, poate cel mai important, sute de terenuri la cluburi din orașe și orășele, chiar și la țară, dotate cu nocturnă, vestiare și, de multe ori, restaurante proprii, unde socializarea are rolul de a aduna oamenii împreună.
   În România, exceptând „Arcul de Triumf”, care nici măcar nu este dedicat exclusiv rugby-ului, multe cluburi se antrenează pe terenuri, cu sau fără iarbă, fără facilitățile minime necesare performanței.
   Nu putem vorbi nici măcar despre centre de recuperare sau vestiare moderne. Numărul terenurilor destinate exclusiv rugby-ului este foarte redus.

4. Bucuria de a juca – la ei, jucătorii cresc cu dorința de a face parte din reprezentativa națională la un turneu important. Au o mândrie imensă, o presiune pe măsură, dar, cel mai important, au siguranță financiară, lucru care le permite să fie profesioniști 100%.
   În România, rugbyștii joacă mai mult din încăpățânare și dragoste pentru spiritul de luptă. Deși sunt cu toții conștienți de cât de greu este, ei se luptă cu greutățile, cu neajunsurile, uneori cu indiferența factorilor responsabili. Cu toate acestea, își sacrifică tinerețea de dragul rugby-ului, fiind convinși că acest lucru nu le oferă un viitor stabil, decent și sigur.

5. Rolul berii – dacă rugby-ul ar fi o religie, berea ar fi probabil „apa sfințită” a acestui sport. Berea constituie un pilon central al culturii rugby-ului, de la nivel de amatori până la Cupa Mondială.
   „Repriza a treia” este probabil cea mai veche și frumoasă tradiție din sportul mondial. După încleștarea celor 80 de minute, cu contacte fizice dintre cele mai dure, fără menajamente, jucătorii își strâng mâna, se îmbrățișează și se regăsesc la repriza a treia.
   Aceștia se adună împreună, beau o bere și discută despre faze de meci. Berea șterge orice tip de animozitate din teren, transformând rivalii în prieteni.
   Rugby-ul este sportul care se caracterizează prin lupta acerbă din teren și prin prietenia de după fluierul arbitrului, indiferent de rezultat. Berea este și o sursă importantă de venituri.

   Din păcate, la noi a cam dispărut repriza a treia, lucru care face ca jucătorii, conducătorii și fanii să nu aibă posibilitatea de a se apropia după meci.
   Suporterii, la rugby, spre deosebire de fotbal, nu stau separați de garduri sau forțe de ordine. Ei stau amestecați, cântă împreună, se bucură împreună, beau bere în tribună și în afara ei și contribuie la acea stare de „serbare populară”.
   Deși se consumă cantități industriale de bere, „sute de mii de litri”, incidentele violente sunt extrem de rare. Berea, în rugby, este despre celebrare, nu despre agresiune.

   Berea este și o sursă vitală de venituri, fiind unul dintre cei mai mari susținători financiari ai rugby-ului. Branduri uriașe sunt parteneri principali la Six Nations, Champions Cup sau Cupa Mondială.
   Barul de la stadion are rolul de a fi o sursă de venit, din care se plătesc arbitrii, se fac echipamente și se întrețin terenurile.
   În România, toate acestea aproape că lipsesc cu desăvârșire, din cauze legislative prost înțelese sau din lipsa unei infrastructuri care să poată deservi publicul.

Cu siguranță ar mai fi multe de spus, dar consider că această sinteză a diferențelor dintre națiunile la care făceam referire și România este una imensă, sub toate aspectele. Ar fi normal ca, atunci când comparăm, să ținem cont de aceste elemente atât de importante pentru ceea ce înseamnă performanța.