În 2007, cu sprijinul Editurii FEST, patronată de președintele de atunci al FRR, domnul George Straton și implicit prin munca titanică a membrilor C.C.A. George Bărgăunaș și Toma Valeriu, am reușit pentru prima oară în istoria rugbyului românesc să tipărim un regulament al jocului de rugby tradus și validat de I.R.B. sub denumirea de:

THE LAWS OF THE GAME OF RUGBY UNION I.R.B. 2007 EDITION

În prefața acestui regulament, în calitatea de președinte al C.C.A. am scris o prefață menită să atragă înspre arbitraj pe cei care atârnă ghetele în cui, cu o poveste despre arbitru și arbitraj.

DOREȘTI SĂ-ȚI PRELUNGEȘTI CARIERA DE RUGBYST? FĂ-TE ARBITRU PENTRU CĂ A ARBITRA ÎNSEAMNĂ ÎNTOTDEAUNA… A JUCA

ARBITRUL – „un rău necesar fără de care cele două ore în tribune ar fi mult mai monotone”, fără de care un joc și-ar amâna debutul și folosind o sintagmă la modă, „omul de la care ne vine tot răul”.

Cu ce seamănă vocea poporului din tribună? Cu revista presei, aproape în permanență șovină, cu un singur vinovat, de foarte multe ori renegat.

Atunci vă rog să-mi spuneți de ce să iei fluierul pentru a ocupa o poziție atât de contestată, să ai un rol marcant, rareori pus în valoare?

Rugby-ul este, de departe, sportul în care arbitrajul cântărește cel mai mult în economia jocului. Complexitatea regulamentului, marja de manevră lăsată la latitudinea interpretării arbitrului sunt, dacă vreți, atuurile care dau forța fluierului.

A arbitra un meci de rugby înseamnă a avea calitatea de a tria din multiplele greșeli comise pe cele ce au o incidență mai mare asupra jocului. În astfel de situații este important să fluieri, dar și mai important e să nu fluieri, pentru a permite dezvoltarea jocului, condiția principală fiind ca acesta să nu sufere și să rămână în permanență ordonat. Aceasta este toată dificultatea arbitrajului, dar și partea lui cea mai interesantă.

Dificultate, deoarece nimic nu este mai contestabil decât alegerea greșelii.

Jucătorul, conducătorul, suporterul nu o vor vedea decât pe cea a adversarului: toți vor protesta considerând că arbitrul a vrut să-i ignore. Cu aceeași unanimitate, cu toții vor spune că același arbitru se dovedește sever în privința lor atunci când va sancționa o „greșeală mică”, comisă de echipa lor favorită.

Calitatea arbitrului iese în evidență când își va da seama cu rapiditate și va ști să aprecieze imediat punctele slabe, dar și pe cele forte ale celor două echipe, faptul ce îl va ajuta să tragă învățăminte prețioase pentru conducerea unui meci.

Cunoașterea regulamentului nu este decât unul dintre elementele necesare în formarea unui arbitru. Cunoscând regulamentul, acesta poate fi aplicat, dar de nenumărate ori și ignorat. Plecând de la cele enumerate până aici, putem să-l numim pe arbitru conducătorul jocului sau, mai oficial, directorul jocului. Arbitrul trebuie să știe să administreze o întâlnire atât pe teren cât și în afara acestuia, gestionând eventualele presiuni ce se fac pentru a-l destabiliza.

Este, dacă vreți, în același timp dificil și interesant, iar satisfacția din finalul unui meci, când ambele părți îți strâng mâna mulțumindu-ți, este o recunoaștere fără margini a sacrificiilor pe care le face conducătorul jocului pentru a-și desăvârși calitatea de arbitru.

Din punct de vedere poetic, arbitrajul este prelungirea jocului, posibilitatea dată iubitorului de rugby de a rămâne pe gazon, de a-și pune în continuare crampoanele imediat ce cariera de jucător s-a încheiat. Jucătorii trebuie să știe, în momentul retragerii, că timpul de joc se poate prelungi fiindcă „a fluiera înseamnă întotdeauna a juca”.

Este doar unul din motivele pentru care merită să te faci arbitru!